Dalbă liniște

Dalbe liniști de petale

Care cad din ler și lamuri

Ca să prindă bezne goale

În surâsul de țarțamuri.

Alicind prin întuneric,

Încurcându-se prin brațe

Au sculptat tablou himeric

Peste vise și speranțe.

În tihnirile din stradă

Că se-aud numai pereții

Poate-auzul ca să vadă

Cum se construiesc nămeții.

Cerul parcă în ospețe

Se coboară să ne știe

Ca-n durerea de tristețe

Să-nflorească armonie.

Noi întâmpinăm venirea

Copilași lângă ferestre

Ca să anunțăm Iubirea

În banalități terestre.

Credem iar aprins că basme

Ar cuprinde adevăruri,

Iar afară că fantasme

Sau că stele vin din ceruri.

Victor Bragagiu

Li Tai Pe

Masul în schitul părăsit

Sihăstria cea pustie

De pe pisc mi-a dat hodina;

Ceru-aici e-alături mie

Că pot să-l ating cu mâna.

Nu-ndrăznesc să spun în noapte

Un cuvânt și gurii mele

Să nu tulbur și cu șoapte

Pe sihaștrii de pe stele.

Traducere V. Bragagiu

***În orice toamnă

În orice toamnă, în Brumar

Din cer s-aud gâște mai rar

Și frunze mai puține cad,

Iar rugurile ard și ard.

Este mai gol și mai pustiu.

În orice toamnă e târziu

Cum e o seară ce s-a stins,

Cum e o soartă care-a nins,

Cum e o iarnă-n început

Când s-a-nălbit cleiosul lut

Prinzându-se iar de picior

De simți cum morțile îl dor;

Și glasurile mute cum

Rămân în urmele din drum,

Și vremea în genunchi prin glugi

Înțese firele de rugi...

În orice toamnă, în Brumar

Plâng după stoluri ochii iar

Și geme cugetul incert

Că viața poate-i un deșert...

Victor Bragagiu

***Ninge legănat

Ninge legănat și moale

Din tăcere în tăcere

Ca oftatul plin în jale

Căzător fără putere.

Parcă timpul scapă vreme

Printre degete-nghețate

Și se teme, și se teme

Pentru vise sfărâmate.

Ca-ntrebarea mută cerne

Fulguirea-n nerăspunderi

Rostogolul pe troiene

Stele cad în orișiunde.

Eu le prind în palme zborul

Ca pe sorți ori ca pe fleacuri

Socotind cu fulgii dorul

Și secundele din veacuri.

Mi se pare-atât de simplu

Să-mi opresc în tihnă mersul

Măsurând cu vise timpul

Și în palme Universul.

Victor Bragagiu

Vatră

De pe cupola înserării

Picură tihne violete

Și avântarea depărtării

Se stinge-n ele pe-ndelete.

Ecou ușor de curcubeie

Mai tremură leger pe zare

Ca după curba de moschee

Prelungul glas de stol dispare.

Ornicul vremii nu mai bate

Împotmolindu-se-n tăcere

Și numai frunzele uscate

Mai toacă fără de putere.

Din alicirile senine

Nădejdile parcă se lasă

Și eu de undeva în mine

Revin ca un pribeag acasă.

Parcă aș vrea să vin, dar nu e

Inima încă-ncredințată

Trăgându-se ca să supuie

O taină tocmai scăpătată.

Când se părea că doar o clipă

A mai rămas până la vise

Atunci bătaia de aripă

La jumătate se oprise...

Din altă parte – o mâhnire

Ca o gutuie pe fereastră

Mă cheamă cu nehotărâre

Cu voce lină și albastră.

Să vin din lumi necunoscute

Cu margini iar și iar avide

Lângă perdelele tăcute

Ce mă privesc așa timide.

Căci ce pot ele să-mi propună

Decât doar să astupe-o noapte

Să nu răcesc în frig de Lună

Și-n auriul ei de moarte.

Victor Bragagiu

Toamnă

Seara risipi norocul

Și culorile-și descoase,

Aripele-și cată locul

Înspre țări mai luminoase.

Strigăte de despărțire

Mă lovesc, dar nu mă supăr

Îndrăznind după privire

Pe-adierile de purpur.

Scăpătară muribunde

File în culori spălate

Și pe tremur de secunde

Troienesc visări uscate.

Își declamă versul toaca,

Mai îngădui să se-ntâmple

Frigul și cu promoroaca,

Plânsul brumelor la tâmple.

S-a zbârcit traiul la margini

Argintat în duh de ceață

Și din suflet îmi cad pagini,

Îmi pierd frunzele din viață.

Amintirea lecturează

Pergamentele căzute...

Noaptea sărăcește-n rază,

Eu - în visele-ncepute.

Victor Bragagiu

Pușcăriași

File căzute din memorii

Pe-argintul amintirii noastre

Pun mozaicul de istorii,

Vise trecute și albastre.

Le facem foi să se păstreze,

Letopisețe să ne fie

Pentru un trai în paranteze

Într-un album de soartă vie.

Și, deseori, în vremi de seară,

Deschidem cărți cu pergamente

Ca să citim a câta oară

Uluitoarele momente.

Stropite-n undele căldurii

Uitate clipe de imagini

Lovindu-se de cerul gurii

Cad năucite iar pe pagini.

Dar năzuințe care încă

Nu au atins vreo înălțime

Dintr-o uitare prea adâncă

Prind învieri de prospețime.

Zvâcnind din temnițele grele

Unde le-am osândit pe viață

Prin santinele și zăbrele

Zboară ca înspre dimineață.

Cu largul lebedei zburânde

Nesigure de libertate

Devin din deținute blânde

În răsculate înfocate.

Iar noi, înmărmuriți de frică,

Răscoala o privim înaltă

Știind că nu va fi nimică

Căci în prezent trăirea-i altă.

Și vor cădea fără putere

Visările iarăși în minte

Să se zbârcească de durere

Mai repede ca înainte.

Doar uneori și noi din inimi

Țipăm ca păsările-nchise

C-am devenit atât de nimeni

În existența fără vise.

Victor Bragagiu

Boris Pasternak ***Când se-nsenină

Lacul întins e ca un talger

Iar după el norii cărunți

Se buluciră peste margini

Ca și ghețari severi din munți.

Precum iluminarea trece

Codrul se schimbă-n colorit

Când arde-ntreg, când umbră rece

Pare-n funigine vopsit.

Ploioasele zile se zvântă

Și albăstrimi din nori iar ies

Cât de solemn cerul s-avântă!

Cât de festiv e-ntregul șes!

Vântul pierdu lama rafalei,

Pământu-n Soare e turnat

Ca și picturile-n vitralii

Verdele frunze-i luminat.

Pe-ale bisericii icoane

Prin geam spre veșnic avântați

Cu-ale nesomnului coroane

Privesc și sfinți și împărați.

Interiorul catedralei

Pământ e liber, iar prin geam

Ecou de coruri triumfale

Îmi este dat ca să mai am.

Natură, infinită zare

Eu slujba-ndelungată-a ta

Învăluit de-nfiorare

În sfinte lacrimi voi păstra.

1956

Traducere V.Bragagiu 

Din toamnă

În curcubeiele de toamnă

E dictatura de nuanțe

Care ne cheamă, ne îndeamnă

Spre nebunia de distanțe.

Ne poartă drumurile noastre

Cu aripi, strigăte și vise

Spre orizonturile-albastre

Cu așteptările prezise.

Iar cârdurile ca și salbe

Se-nșiră boltei diademe,

Strigarea lebedelor dalbe

Ucide orice teoreme.

Dorul tot pierde din putere

Încărunțind tăcut în viață,

Iar frunze încercând să spere

De adieri încă s-agață.

Privirile în ceruri sapă

Mâhnirile în traiectorii

Pe oglindirile de apă

Bat presimțirile ninsorii.

Și parcă trec norii agale,

Iar Vremea s-așeză din trudă

Pictând inele anuale

Pe-a salciei oglindă udă.

Foițe cad din calendare

Mirându-se numai de date

Și inimile pleacă-n zare

Cu stolurile-nsingurate.
Victor Bragagiu

Wang Wei - Pavilionul de pe mal

Întâlnesc ușoara barcă

Oaspetele ce-mi aduce

Și o lume-ntreagă parcă

N-ar putea să ne încurce.

Pe terasă ședem totuși

Și cu vin și cu-nserarea,

Iar cu prospețimea lotuși

Înfloriră-nconjurarea.

Traducere V.Bragagiu

Părinții

Părinţii-mi vin adesea pe undele de Lună

În noaptea potopită-n lumina de gutuie –

Ei vor a fi o clipă cu mine împreună

Nedumeriţi că fiul, demult, copil mic nu e.

Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmple

Şi nu pot înțelege triumfu-acestor mreje:

Cum a putut în viaţă aşa să se întâmple

Că omul nu răsare, ci-i îndoit de lege.

Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţă

Îmi netezesc obrazul nepricepând nimică:

Cum poate vremea asta să zgârie o viaţă

Cu-atâta răutate-n năravu-i de pisică?

Mă bucur că n-au ştire cum timpul se petrece

Şi nu cunosc ce-i teama că nu va fi lumină,

Cum e să ştii – diluviul de clipe o să-nece

Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tină.

De obicei, joc rolul că dorm adânc în noapte

Ca nu cumva să-i sperii cu vorbele de lume,

Prin genele migite le-aud voroava-n şoapte

Şi nu doresc pe-o clipă bruscată să se curme.

Ascult cu duioşie această convorbire:

Cum ei îmi căinează şi soarta, şi norocul...

Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,

În semnul exclamării sfinţeşte busuiocul.

Zâmbesc c-aşa sunt grave căpşoarele bălane,

Privirea lor senină e-atât de grijulie,

Cum aş vedea o taină închisă pentru oameni

Şi simplu povestită de o copilărie.

Dar azi deschise-i ochii şi ei tăcură-ndată

De parcă-i surprinsesem în locuri interzise:

„Iată, treceam pe-alături...- au spus cu voce-nceată –

Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripile de vise...”

I-am ridicat în braţe – micuţi cu blonde plete

Şi ei copilăreşte zâmbiră-n încântare:

„Aşa ne bucurăm noi... să ştii... aşa, băiete...

Aşa ne bucurăm noi că eşti atât de mare!”

Victor Bragagiu

Afanasii Fet *** Iarăși luceafărul

Iarăși luceafărul în toamnă

Își zbate-amăgitorul foc,

Iar păsările se îndeamnă

După-nsoriri s-o ia din loc.

Cu bucurie dulce-amară

Presimte inima dureri

Și-n noapte sângeră arțarul

Viața iubind fără puteri.

7 septembrie 1891

Traducere V. Bragagiu    

Toamnă târzie

Dimineața-n brumă

Și-n reflux de Lună,

Ceața zarea curmă

Cu tăceri s-adună.

Fără de putere

Ceru-n paranteze...

Cine să mai spere?

Cine să viseze?

Timpuri din veliște

Presărate-n cale

Și un cârd de gâște

Care ninge jale.

Victor Bragagiu

* * * - Boris Pasternak

Nimeni nu va fi acasă

Doar amurgul. Și s-a stins

Ziua iernii luminoasă

Lângă storul larg deschis.

 

Numai aliciri piezișe

De moi stele-n cerul mic

Doar omăt și-acoperișuri

Și mai mult nimic... nimic...

 

Iar chiciura linii curmă

Și în mine iar te cerni

Tângă de un an urmă

Și durerea altei ierni.

 

Și iar vrea să mă apuce

Un păcat pitit în gând

Geamul cum apasă-n cruce

Vina lemnului flămând.

 

Pe neprins, pe draperie

Năvăli tremur ușor

Pășind tihna străvezie

Intri tu ca viitor.

 

Tu vei sta în ușă toată

Dalbă, simplă ca-n trecut

În văl limpede-mbrăcată

Fulgi din care s-au țesut.

1931

Traducere V. Bragagiu

Crezând pornirea în minune

Eu mă deștept în dimineață

Încă-amorțit de-al nopții ger -

În fremătările de viață

Mă cheamă larguri și un cer.

 

Poate că nu pot a-nțelege

În care parte m-am pornit:

Înspre arama după lege

Ori  înspre țara de argint.

 

În nerăbdare mă așteaptă

Obstacole fără de dor,

Iară  la inimă, în poartă,

Am doar speranțele de zbor.

 

Se trece apa-n dalb de  floare

Ca roi de fluturi vise trec -

Din alergarea-mi după Soare

Înspre crepuscule m-aplec.

 

Se schimbă frunze ca și zile

Și zile-nmuguresc din nou

M-aș vrea un centru de idile

Pe al bucolicii tablou.

 

S-alerg prin țesături de raze

Necontenit și însorit

Și-n vântul ce îl scapă brazii

Să fiu doar veșnicul venit.

 

Doar, uneori, priveam spre seară

Cu ochi de cerb prins în săgeți

Țipând prin pietrele de moară

Întemnițarea-ntre pereți.

 

Din basmul limpede-al tihnirii

Treceam cascade de cristal,

Dar zbuciumările trăirii

Strânse-s de-amurgul triumfal.

 

Cum nu doresc drum mai departe

Prin mozaicul pământesc

Sub aripă mă trage-o noapte

Ca sufletul să-mi odihnesc.

 

Crezând pornirea în minune

Nu mă gândeam dintre culori

Că ziua-mi totuși va apune

Să mă-ntâlnească iar în zori.

Victor Bragagiu