Părinţii-mi vin adesea pe undele
de Lună
În noaptea potopită-n lumina de
gutuie –
Ei vor a fi o clipă cu mine
împreună
Nedumeriţi că fiul, demult, copil
mic nu e.
Cu palme mici ating ei argintu-mi
de la tâmple
Şi nu pot înțelege
triumfu-acestor mreje:
Cum a putut în viaţă aşa să se
întâmple
Că omul nu răsare, ci-i îndoit de
lege.
Jelindu-mi oboseala în riduri de
pe faţă
Îmi netezesc obrazul nepricepând
nimică:
Cum poate vremea asta să zgârie o
viaţă
Cu-atâta răutate-n năravu-i de
pisică?
Mă bucur că n-au ştire cum timpul
se petrece
Şi nu cunosc ce-i teama că nu va
fi lumină,
Cum e să ştii – diluviul de clipe
o să-nece
Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu
biata tină.
De obicei, joc rolul că dorm
adânc în noapte
Ca nu cumva să-i sperii cu
vorbele de lume,
Prin genele migite le-aud
voroava-n şoapte
Şi nu doresc pe-o clipă bruscată
să se curme.
Ascult cu duioşie această
convorbire:
Cum ei îmi căinează şi soarta, şi
norocul...
Cuvintele adie rozalb ca
trandafirii,
În semnul exclamării sfinţeşte
busuiocul.
Zâmbesc c-aşa sunt grave
căpşoarele bălane,
Privirea lor senină e-atât de
grijulie,
Cum aş vedea o taină închisă
pentru oameni
Şi simplu povestită de o
copilărie.
Dar azi deschise-i ochii şi ei
tăcură-ndată
De parcă-i surprinsesem în locuri
interzise:
„Iată, treceam pe-alături...- au
spus cu voce-nceată –
Şi ne gândeam... plecat eşti
pe-aripile de vise...”
I-am ridicat în braţe – micuţi cu
blonde plete
Şi ei copilăreşte zâmbiră-n
încântare:
„Aşa ne bucurăm noi... să ştii...
aşa, băiete...
Aşa ne bucurăm noi că eşti atât
de mare!”
Victor Bragagiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu