De pe cupola înserării
Picură tihne violete
Și avântarea depărtării
Se stinge-n ele pe-ndelete.
Ecou ușor de curcubeie
Mai tremură leger pe zare
Ca după curba de moschee
Prelungul glas de stol dispare.
Ornicul vremii nu mai bate
Împotmolindu-se-n tăcere
Și numai frunzele uscate
Mai toacă fără de putere.
Din alicirile senine
Nădejdile parcă se lasă
Și eu de undeva în mine
Revin ca un pribeag acasă.
Parcă aș vrea să vin, dar nu e
Inima încă-ncredințată
Trăgându-se ca să supuie
O taină tocmai scăpătată.
Când se părea că doar o clipă
A mai rămas până la vise
Atunci bătaia de aripă
La jumătate se oprise...
Din altă parte – o mâhnire
Ca o gutuie pe fereastră
Mă cheamă cu nehotărâre
Cu voce lină și albastră.
Să vin din lumi necunoscute
Cu margini iar și iar avide
Lângă perdelele tăcute
Căci ce pot ele să-mi propună
Decât doar să astupe-o noapte
Să nu răcesc în frig de Lună
Și-n auriul ei de moarte.
Victor Bragagiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu