Vânturi frunzele purtară
Mai departe de la vară,
Mai alăturea de noapte.
Și le-au dus ca pe cuvinte
Ce voiau ceva să spună,
Dar s-au rătăcit de minte
Și au nins pe văl de Lună.
Parcă-s dintr-o melodie
Care n-a mai fost cântată
Risipită prin pustie
Să rămână-n niciodată.
Au dus filele grămadă
Că în cârduri ori în stoluri
Parcă lumea să o vadă
Doar c-ascunse prin ocoluri.
Unele-au căzut pe drumuri
Sau în râpi fură-ngropate,
Altele pe stâlpi de fumuri
Înspre ceruri să le poarte.
Răzlețindu-se prin stele,
Au adus ninsori de jale,
Troienind cu ofuri grele
Căi și cursuri siderale.
Din frământ nu pot a crede
Că au devenit străine
De împărăția verde
Printre țurțuri de lumine.
Iar noi le privim din viață
Și cu pizmă, și cu stimă
Când mărețe se înalță
Stricte-n patria sublimă.
Pe când ele cer în taină
Ca ființele tălâmbe
Să devină numai haină
Pentru rămurele strâmbe.
Și așa se vor prin luturi
Iar să se îngroape-n zare
Că se rup din începuturi
Ca și stele căzătoare.
Victor Bragagiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu