Luna-n fremătări de rochii
Trece-n pasul ei de zână,
Munții țin, pierzându-și ochii,
Cușmele de pini în mână.
Iar ea, coșulețul, care
L-a-mpletit din aer veșted
Plin cu stele căzătoare,
L-agăță ușor de-un creștet.
Undui oftând tăria
Panerașului cu stele
Și își curse melodia
Liniștirii prin vâlcele.
Iar steluțe curioase
Vrură versul să-i asculte
Lăsând visele cețoase
Pentru visurile multe.
De iubiri de munte pline
Și de tânga după zboruri
Vin din părțile senine
Spre oftările în doruri.
Învârtindu-se ca bete
Simfonia vrând să prindă
Pe-ndelete, pe-ndelete
Ca o dragoste-n oglindă.
Până când zariștea sură
Trandafiri aprinse-n salbă
Ele cușmele umplură
Cu iubire fină, dalbă.
Frumoasă poezie. Felicitări, frate Victor.
RăspundețiȘtergereDin păcate, azi în România, e socotit poet cel care scrie cât mai porcos sau trufaș. Am iubit li iubesc frumusețea în Poezie. Și nu mă trage deloc spre „genialii” stihuitori de azi.
RăspundețiȘtergere