Înserare

 

 

 

Tihnită-i zarea vălurândă

În vifore de asfințire,

Iar bolta vânătă și blândă

Toarnă lumina de iubire.

 

O pasăre întârziată

Adună-n aripi moi nuanțe

De la culoarea importantă

La cele fără importanțe.

 

Tabloul s-aranjă-n hotare

Dintre pământ și înălțime,

Tonul culorilor ce-l are

Emană numai prospețime.

 

Nimic strident și orb nu sună,

Nimic pustiu și gol nu râde

De parcă spune „Noapte bună!”

Dar o-ntâlnire de-a deschide.

 

Pământul alb cu geru-n spate

Dorește bolta să apuce

Și pe cărări întortocheate

S-o-mprăștie și s-o usuce.

 

O muzică portocalie

Cu note-n zvonuri violete

Se toarnă-n nea atât de vie

Cu glăsuirile încete.

 

Văd frigurosul de zăpadă

Prinde lucirea lor pe sine

Și nu-i omătul în grămadă,

Ci tremură în doine line.

 

Aștept și știu că o să curme

Noaptea-mplinirea fericită

Privind împrăștiate urme

Prin seara-așa însuflețită.

 

Dar muzica îmi va rămâne!

Sfințit o voi păstra-n tablouri

S-o retrăiesc curat și mâine

Chiar și sub ceru-nchis în nouri.

Victor Bragagiu

Noapte cu semilună

 

Broderii catifelate

Luna prinde pe gherghefuri

Scoțând din adânc de noapte

Tremurânde reliefuri.

 

Toate hașurate-n umbre

Și sculptate cu lumină

Când abrupte, grele, sumbre,

 Șlefuite când și line.

 

Înecate în tăcere

Ca în apă stele ninse

În văzduh cleios de miere

Cu sobrietate prinse.

 

Unduioase și ușoare

Fremătând ca și cuvinte

Care spun ceva ce doare

De la suflet fără minte.

 

Încărcând întreaga fire

Preasfințită și tăcută

Ca răspunsul de iubire

 Într-o inimă-ncepută.

 

Apa fragedă în spumă

Bate pulsul lângă praguri

Frământarea își asumă

Și-n unghere, și în larguri.

 

Razele fără arsură

Împletesc în vis și tihnă

Minunata cusătură

Pe-așteptare și odihnă.

 

Mărginirea ei neclară

Nimeni n-o poate cunoaște...

Din precis mă rup afară

Unde-o muzică se naște.

 

M-aș da jertfă cu întregul

În această melodie

Precum duce tuaregul

Caravana în pustie.

 

Să fiu strâns în fir de aur

Cum citeau întotdeauna

Însetații ochi de maur

În deșert ce scrie Luna.

Victor Bragagiu

După stele

 

 

 

 

Stele-aștept în orice noapte

Ce-or cădea în fulguire

De pe fluviul de lapte

Ori din vise de iubire.

 

Încrezut că în ninsoare

Voi uita de umbre sure

Și din sufletu-mi o dare

Va sclipi în părți obscure.

 

Întunericul să vreie

Spre înalturi de-a străpunge

Culegându-și curcubeie

Vremile cât pot ajunge.

 

Să le am la aripi pene

Pentru altă seară gata

Numai cât clipești din gene

În cer să deschidă poarta.

 

Ca să pot măcar atinge

Locul unde demiurgii

Încropesc din văz și sânge

Melodiile și fulgii.

Victor Bragagiu

Ninsoare

 

 

 

Luna-n fremătări de rochii

Trece-n pasul ei de zână,

Munții țin, pierzându-și ochii,

Cușmele de pini în mână.

 

Iar ea, coșulețul, care

L-a-mpletit din aer veșted

Plin cu stele căzătoare,

L-agăță ușor de-un creștet.

 

Undui oftând tăria

Panerașului cu stele

Și își curse melodia

Liniștirii prin vâlcele.

 

Iar steluțe curioase

Vrură versul să-i asculte

Lăsând visele cețoase

Pentru visurile multe.

 

De iubiri de munte pline

Și de tânga după zboruri

Vin din părțile senine

Spre oftările în doruri.

 

Învârtindu-se ca bete

Simfonia vrând să prindă

Pe-ndelete, pe-ndelete

Ca o dragoste-n oglindă.

 

Până când zariștea sură

Trandafiri aprinse-n salbă

Ele cușmele umplură

Cu iubire fină, dalbă.

Victor Bragagiu

Broderii

 

 

A brodat Luna în fire

De argint visări de noapte

Și cu tremur de răpire

Preasfinți iubirea-n șoapte.

 

A pus flori pe-orice-ntrebare,

Fluturașii pe răspunsuri

C-au pierit în fremătare

Fricile de neajunsuri.

 

Pe ghergheful mov de pace

Ea tot coase-n cruciuliță

Străpungând bezna cu ace

Și-ațe fine pe altiță.

 

Unde-i pus dorul de fată

Viitorul ce-l visează,

Iar oftarea destrămată

Înflorește-n orice rază.

 

Toate sunt fără aseamăn

Rupând plumbul de măsură,

Nici un vis nu are geamăn

Pe-uimitoarea cusătură.

 

Încântarea doar mă cheamă

Să citesc din veșnicie.

Scap de grijă și de teamă,

Cresc în cer și poezie.

Victor Bragagiu

Reîncarnație

 

 

 

Vânturi frunzele purtară

Printre timpurile coapte

Mai departe de la vară,

Mai alăturea de noapte.

 

Și le-au dus ca pe cuvinte

Ce voiau ceva să spună,

Dar s-au rătăcit de minte

Și au nins pe văl de Lună.

 

Parcă-s dintr-o melodie

Care n-a mai fost cântată

Risipită prin pustie

Să rămână-n niciodată.

 

Au dus filele grămadă

Că în cârduri ori în stoluri

Parcă lumea să o vadă

Doar c-ascunse prin ocoluri.

 

Unele-au căzut pe drumuri

Sau în râpi fură-ngropate,

Altele pe stâlpi de fumuri

Înspre ceruri să le poarte.

 

Răzlețindu-se prin stele,

Au adus ninsori de jale,

Troienind cu ofuri grele

Căi și cursuri siderale.

 

Din frământ nu pot a crede

Că au devenit străine

De împărăția verde

Printre țurțuri de lumine.

 

Iar noi le privim din viață

Și cu pizmă, și cu stimă

Când mărețe se înalță

Stricte-n patria sublimă.

 

Pe când ele cer în taină

Ca ființele tălâmbe

Să devină numai haină

Pentru rămurele strâmbe.

 

Și așa se vor prin luturi

Iar să se îngroape-n zare

Că se rup din începuturi

Ca și stele căzătoare.

Victor Bragagiu

Deșteptare în ninsoare

 

 

 

Ziua iată-i dezmierdată

Cu-adierea în ninsoare

Și spre zarea încuiată

Fulgii bat din aripioare.

 

Vrând oricare să se-agațe

De ceva mai sus să fie

Pe când tihna-i prinde-n brațe

Să-i prefacă-n Poezie.

 

Adunându-i în silabe

Cu vocale toate-n rime

Versuri azurii și dalbe

Să lucească-n prospețime.

 

Cerul cred că-i înțeles cu

Codru-n stele să-l alinte -

Parcă domnul Eminescu

A pictat lumea-n cuvinte.

 

De a răsfățat-o-n fraze

Pline în ecou de aștri

Că în cetina lor brazii

S-au trezit că sunt albaștri.

 

Iară măgura ce-n seară

Tot căta supărăcioasă

Se văzu ca-n primăvară

Îmbrăcată în mireasă.

 

Doar pe unde roșii spuse

De scoruși mai rup lumina

Dumnezeu, se vede, puse

Mângâierea Sa cu mâna.

Victor Bragagiu