Toamnă

Seara risipi norocul

Și culorile-și descoase,

Aripele-și cată locul

Înspre țări mai luminoase.

Strigăte de despărțire

Mă lovesc, dar nu mă supăr

Îndrăznind după privire

Pe-adierile de purpur.

Scăpătară muribunde

File în culori spălate

Și pe tremur de secunde

Troienesc visări uscate.

Își declamă versul toaca,

Mai îngădui să se-ntâmple

Frigul și cu promoroaca,

Plânsul brumelor la tâmple.

S-a zbârcit traiul la margini

Argintat în duh de ceață

Și din suflet îmi cad pagini,

Îmi pierd frunzele din viață.

Amintirea lecturează

Pergamentele căzute...

Noaptea sărăcește-n rază,

Eu - în visele-ncepute.

Victor Bragagiu

Pușcăriași

File căzute din memorii

Pe-argintul amintirii noastre

Pun mozaicul de istorii,

Vise trecute și albastre.

Le facem foi să se păstreze,

Letopisețe să ne fie

Pentru un trai în paranteze

Într-un album de soartă vie.

Și, deseori, în vremi de seară,

Deschidem cărți cu pergamente

Ca să citim a câta oară

Uluitoarele momente.

Stropite-n undele căldurii

Uitate clipe de imagini

Lovindu-se de cerul gurii

Cad năucite iar pe pagini.

Dar năzuințe care încă

Nu au atins vreo înălțime

Dintr-o uitare prea adâncă

Prind învieri de prospețime.

Zvâcnind din temnițele grele

Unde le-am osândit pe viață

Prin santinele și zăbrele

Zboară ca înspre dimineață.

Cu largul lebedei zburânde

Nesigure de libertate

Devin din deținute blânde

În răsculate înfocate.

Iar noi, înmărmuriți de frică,

Răscoala o privim înaltă

Știind că nu va fi nimică

Căci în prezent trăirea-i altă.

Și vor cădea fără putere

Visările iarăși în minte

Să se zbârcească de durere

Mai repede ca înainte.

Doar uneori și noi din inimi

Țipăm ca păsările-nchise

C-am devenit atât de nimeni

În existența fără vise.

Victor Bragagiu

Boris Pasternak ***Când se-nsenină

Lacul întins e ca un talger

Iar după el norii cărunți

Se buluciră peste margini

Ca și ghețari severi din munți.

Precum iluminarea trece

Codrul se schimbă-n colorit

Când arde-ntreg, când umbră rece

Pare-n funigine vopsit.

Ploioasele zile se zvântă

Și albăstrimi din nori iar ies

Cât de solemn cerul s-avântă!

Cât de festiv e-ntregul șes!

Vântul pierdu lama rafalei,

Pământu-n Soare e turnat

Ca și picturile-n vitralii

Verdele frunze-i luminat.

Pe-ale bisericii icoane

Prin geam spre veșnic avântați

Cu-ale nesomnului coroane

Privesc și sfinți și împărați.

Interiorul catedralei

Pământ e liber, iar prin geam

Ecou de coruri triumfale

Îmi este dat ca să mai am.

Natură, infinită zare

Eu slujba-ndelungată-a ta

Învăluit de-nfiorare

În sfinte lacrimi voi păstra.

1956

Traducere V.Bragagiu 

Din toamnă

În curcubeiele de toamnă

E dictatura de nuanțe

Care ne cheamă, ne îndeamnă

Spre nebunia de distanțe.

Ne poartă drumurile noastre

Cu aripi, strigăte și vise

Spre orizonturile-albastre

Cu așteptările prezise.

Iar cârdurile ca și salbe

Se-nșiră boltei diademe,

Strigarea lebedelor dalbe

Ucide orice teoreme.

Dorul tot pierde din putere

Încărunțind tăcut în viață,

Iar frunze încercând să spere

De adieri încă s-agață.

Privirile în ceruri sapă

Mâhnirile în traiectorii

Pe oglindirile de apă

Bat presimțirile ninsorii.

Și parcă trec norii agale,

Iar Vremea s-așeză din trudă

Pictând inele anuale

Pe-a salciei oglindă udă.

Foițe cad din calendare

Mirându-se numai de date

Și inimile pleacă-n zare

Cu stolurile-nsingurate.
Victor Bragagiu

Wang Wei - Pavilionul de pe mal

Întâlnesc ușoara barcă

Oaspetele ce-mi aduce

Și o lume-ntreagă parcă

N-ar putea să ne încurce.

Pe terasă ședem totuși

Și cu vin și cu-nserarea,

Iar cu prospețimea lotuși

Înfloriră-nconjurarea.

Traducere V.Bragagiu

Părinții

Părinţii-mi vin adesea pe undele de Lună

În noaptea potopită-n lumina de gutuie –

Ei vor a fi o clipă cu mine împreună

Nedumeriţi că fiul, demult, copil mic nu e.

Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmple

Şi nu pot înțelege triumfu-acestor mreje:

Cum a putut în viaţă aşa să se întâmple

Că omul nu răsare, ci-i îndoit de lege.

Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţă

Îmi netezesc obrazul nepricepând nimică:

Cum poate vremea asta să zgârie o viaţă

Cu-atâta răutate-n năravu-i de pisică?

Mă bucur că n-au ştire cum timpul se petrece

Şi nu cunosc ce-i teama că nu va fi lumină,

Cum e să ştii – diluviul de clipe o să-nece

Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tină.

De obicei, joc rolul că dorm adânc în noapte

Ca nu cumva să-i sperii cu vorbele de lume,

Prin genele migite le-aud voroava-n şoapte

Şi nu doresc pe-o clipă bruscată să se curme.

Ascult cu duioşie această convorbire:

Cum ei îmi căinează şi soarta, şi norocul...

Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,

În semnul exclamării sfinţeşte busuiocul.

Zâmbesc c-aşa sunt grave căpşoarele bălane,

Privirea lor senină e-atât de grijulie,

Cum aş vedea o taină închisă pentru oameni

Şi simplu povestită de o copilărie.

Dar azi deschise-i ochii şi ei tăcură-ndată

De parcă-i surprinsesem în locuri interzise:

„Iată, treceam pe-alături...- au spus cu voce-nceată –

Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripile de vise...”

I-am ridicat în braţe – micuţi cu blonde plete

Şi ei copilăreşte zâmbiră-n încântare:

„Aşa ne bucurăm noi... să ştii... aşa, băiete...

Aşa ne bucurăm noi că eşti atât de mare!”

Victor Bragagiu

Afanasii Fet *** Iarăși luceafărul

Iarăși luceafărul în toamnă

Își zbate-amăgitorul foc,

Iar păsările se îndeamnă

După-nsoriri s-o ia din loc.

Cu bucurie dulce-amară

Presimte inima dureri

Și-n noapte sângeră arțarul

Viața iubind fără puteri.

7 septembrie 1891

Traducere V. Bragagiu    

Toamnă târzie

Dimineața-n brumă

Și-n reflux de Lună,

Ceața zarea curmă

Cu tăceri s-adună.

Fără de putere

Ceru-n paranteze...

Cine să mai spere?

Cine să viseze?

Timpuri din veliște

Presărate-n cale

Și un cârd de gâște

Care ninge jale.

Victor Bragagiu