Aud și văd

 

 

 

Aud cum gâștele ne strigă

Din starea noastră-nțepenită

Și văd - ghebos burează frigul

În zgribulire rebejită.

 

Ascult o melodie surdă

Vântul ce stoarce-n ramuri goale,

Iar toamna pală trece udă

În încălțări și pe la poale.

 

Văd frunzele dorind să zboare

Căzând doar jilave și grele,

Aud porniții ani spre zare

Când înlemnesc prinși în inele.

 

Și nici o vorbă-a Sfintei Miercuri

Nu-i face liberi să devină,

Încătușați în cercuri-cercuri

De parcă ar purta o vină

 

De toate pierderile noastre

Cu patima filei ce pică

Din înălțimile albastre

Într-un cernoziom de frică.

 

Cârduri se duc în unde-unde

Nădăjduind calea ce poartă,

Leaturi  în temnițe rotunde

Inelul nupțial își poartă.

 

Și el simbol deplin devine

Ce leagă timpul și trecutul

Și reușește să îmbine

Sfârșitul și cu începutul.

Victor Bragagiu