Carte de vizită

 

 

 

Ca și în vremea cea mai veche

Când erau munții-n tinerețe

Din cer tot vin fără pereche

Voroavele de frumusețe.

 

Visările se-așează ninse

Din constelații sau din Lună

Pe basmele-n cuvinte strânse

Să fie veșnic împreună.

 

Ca să se zbată, să se-așeze

Iar șlefuindu-se cu toate

Apoi ca-n mijlocul amiezii

Să strălucească diamante.

 

În serile proptite-n ruguri

Să-nvie fără de pisanii

Rupându-se din solzi de muguri

Mai tinere decât toți anii.

 

Poveștile-și zvâcnesc lăstarii

Ce se avântă din crâmpeie

Ca și modestele izvoare

Pierzându-se-n Calea Lactee.

 

Ce curge, curge înspre mâine

Ca zările să le inunde

Și toate doinele române

Le poartă-n orizont pe unde.

 

De-a ninge lin cu ploi de stele

În inimi sincere și blânde

Să afle slovele și ele

Pentru frumos de-or fi flămânde.

 

Fără minuni de-aureole

Jertfindu-și veșnic iar sămânța

Zidi-va Meșterul Manole

Un templu pentru Miorița.

 

Să crească poezia rară

În muzică înveșmântată

Ca o pornire-n primăvară

Iar înspre ceruri avântată.

 

De unde-o vorbă, omenește,

Va spune-n cânt cu melodia

Că Drumul Robilor pornește

Obârșia din România.

Victor Bragagiu

 

Început de sfârșit

 

 

 

E târziu și doar ecouri

Aripile lasă-n urmă,

Minunatele tablouri

Se răresc încet, se curmă.

 

Mai puțin aur în creștet,

Bronzul flutură-n troiene,

Chiar și Soarele-i mai veșted

Auzind venirea iernii.

 

Frumusețea toamna-și pierde,

Spre pustiu se tot înclină

Doar mai strigă mușchiul verde

Nu știu ce la rădăcină.

 

Codrul în culori tot scade

Și tristețea o ridică:

S-au dus filele-n cascade

C-a rămas fără nimică.

 

 Frunze prind de poale vântul

Implorându-l să le ieie

De-a cutreiera pământul

Unde-s zări în curcubeie.

 

Atmosfera este rece

Doar hogeacuri dau căldură

Parcă satul vrea să-ncerce

De-are cerul cer în gură.

 

Cumpăna pe deal oftează -

Un cocor cărui aproape-i

Căutările de rază

În sinceritatea apei.

 

O întreb fiindu-i lângă:

„Ce-i cu tine, surioară?

Scârțâiești cu-atâta tângă

Pieptul că-mi porni să doară.

 

Iată-n ciutura ta plină

Legănate în inele

Cântă vise de lumină

Scrise-n dor curat de stele.

 

Și în Lună, și în freamăt

De frunziș cu slova vie,

Iar acum ești ca un geamăt

Ce se pierde în pustie.

 

Și mă simt și eu ca tine

Lebădă fără aripă

Socotindu-mi în decline

Cum se duce clipa-n clipă...”

 

Îmi închei boanda* întreagă

Și-mi trag cușma mai pe frunte:

Lumea prea devine largă

Pentru tâmplele-mi cărunte.

 

Ori vederile mi-s slabe,

Sau culori nu se revarsă:

Pete negre, pete albe

E-n priveliștea rămasă.

 

Un ecou mai dă alegru

De la-ntârziate cârduri...

Și în suflet mi-i alb-negru,

Și noiembrie e-n gânduri...

*Boandă - pieptar

Victor Bragagiu

Dalbă melodie

 

 

 

Ninge dalba melodie

Parcă-n boală, parcă-n joacă,

Sună-n toamna străvezie

Strunele de promoroacă.

 

Muzica stingheră geme

Înlemnită în inele,

Picurările de vreme

Curg pe razele de stele.

 

Duse-n noapte, peste zare

Notele înghesuite

Cu viforniți de culoare

Și cu vise împlinite.

 

Doar păreri de rău s-așează

Undeva, în colțuri triste

Ca să simtă-n plâns de rază

Timpurile ametiste.

 

Ca în muzica de noapte

Să-nțeleagă mai aproape

Și nădejdile din șoapte,

Cât și murmurul din ape.

 

Iar în argintiri de tâmple

Ce se-ngână dureroase

Melodia ca să împle

Toate clipele frumoase.

 

Să cânt sigur ca o strună

În această toamnă clară

Cu aramă de pe Lună

Și cu vremile de vară.

Victor Bragagiu

Ninsoare cu Lună

 

 

 

Când tihna s-adună

Cu vremea în cale

Din floarea de Lună

Vin dalbe petale.

 

Iar noaptea în gene

Visările-și strânge-n

Plutire de pene

Și lacrimi de înger.

 

Din stele cad șoapte

În raze tivite

Din noapte, prin noapte

Cu-argint potrivite.

 

În plasa tăcerii

Se prinseră-n fire

Plăcere vederii

Și-n suflet albire.

 

S-așează pe față

Ușoară răcoare

Și-un basm se înalță

Din timp în ninsoare.

 

Se-ncurcă cu fulgii

Din roiuri plăpânde

În mine ajunge

Și-n duh ca în gând e.

 

Aș vrea a-i propune

Vorbire divină,

Dar prea e minune

Ninsoarea-n lumină.

 

Eu singur poveste

Mă simt fără zise,

Iar viața îmi este

În pace și vise.

Victor Bragagiu

Cu pelinul și cu cimbrul

 

 

 

Viața mea pierdută-n drumuri

Răstignită pe răscruce

Unde pâcle lângă fumuri

Vor o seară să apuce.

 

Când strângeam lărgimi de ceruri,

Când prindeam numai veninul

În mirozna de eteruri

Știam cimbrul și pelinul.

 

Mi-i uscat tot cerul gurii

Stelele-i nu-mi cad pe limbă

Neștiința cotiturii

Poate că ceva îmi schimbă.

 

Dar prin fremătări de frunze

Ce scriu plopii cu mesteceni

Pe cărările obtuze

Trec fiindcă pot a trece.

 

Noaptea din chindie crește

Grea și mare ca și zimbrul,

Eu îmi beau iar omenește

Tot pelinul vechi cu cimbrul.

 

Și m-aș plânge, dar n-am vreme

Să îmi spun cumva cuvântul

Că doar sufletul îmi geme

Când îl izvodește vântul.

 

Cine poate să-mi arate,

Cine poate să-mi îndemne

Visele înaripate

Ce n-au pomeniri în semne.

 

Plec fără vreo amintire

Căci ce pot lăsa în cale?

Fără dorul de iubire

Numai urme, urme goale.

 

Până când m-or duce pașii,

Până când mi-a spune gândul...

Și chiar mi-s ilari vrăjmașii

Că în laț vor să mă prindă.

 

Ce să prinzi când doar ecoul

Mai ascultă zbor de păsări,

Totu-i vechi ce este noul

Repetări sunt tot mai dese.

 

Mă pătrunde până-n oase

Neajungerea la zare

Și doar cimbrul cum miroase!

Iar pelinul ce amar e!

Victor Bragagiu

 

Când pe valuri

 

 

 

Când pe valuri moi de aer

Frunze fug de-a rostogolul

Vremea strânsă, fără vaier,

Galbenă-mplinește golul.

 

Și în șoaptele căderii

Ce-n sughiț trosnesc din buze,

În jelitul neputerii

Prinde-n palme căi de frunze.

 

C-au visat și ele-n vară

Slobozenia de creangă

Și vroiau să zboare-n doară

Aripi largi în lumea largă.

 

Ea le-a liniștit avântul

În troiene de rugină,

Dogenind din deget vântul

Să se dea lângă hodină.

 

Le-a mai spune „Nani-nani”

Glas duios care s-ascute

Și ce pozne mai fac anii

Din trecut pe întrecute.

 

Ele ca-n copilărie

Liniștite să adoarmă

Visând pentru veșnicie

Vise fără de alarmă.

Victor Bragagiu

Aud și văd

 

 

 

Aud cum gâștele ne strigă

Din starea noastră-nțepenită

Și văd - ghebos burează frigul

În zgribulire rebejită.

 

Ascult o melodie surdă

Vântul ce stoarce-n ramuri goale,

Iar toamna pală trece udă

În încălțări și pe la poale.

 

Văd frunzele dorind să zboare

Căzând doar jilave și grele,

Aud porniții ani spre zare

Când înlemnesc prinși în inele.

 

Și nici o vorbă-a Sfintei Miercuri

Nu-i face liberi să devină,

Încătușați în cercuri-cercuri

De parcă ar purta o vină

 

De toate pierderile noastre

Cu patima filei ce pică

Din înălțimile albastre

Într-un cernoziom de frică.

 

Cârduri se duc în unde-unde

Nădăjduind calea ce poartă,

Leaturi  în temnițe rotunde

Inelul nupțial își poartă.

 

Și el simbol deplin devine

Ce leagă timpul și trecutul

Și reușește să îmbine

Sfârșitul și cu începutul.

Victor Bragagiu