Prima furtună

Trecură stoluri de cocoare

Din undeva spre înainte,

Pieriră frunzele cu aripi

Ca nesperatele cuvinte.

Și au rămas țepoși doar brazii

Ce vor să-și apere verdeața

Când cu tabunuri vin nomazii

Împrăștiind neaua și gheața.

Iar ceilalți arbori...bieții...bieții...

Prinși în furtuna galopândă

Cu brațele-n zadar ca bețe

Vor prin copite să le-ntindă.

Dar prea e zbuciumul ninsorii

Și zvârcolirea vijeliei

De au uitat și toți cocorii

Și existența veșniciei.

Doar li se pare: Iată...Iată...

Va prinde creștetul pământul

Ca pe o pasăre lăsată

Înaltul ce-a pierdut și cântul.

Sfârșitu-i înclină în jale

Mătăniile să le-adune

Și doar inele anuale

Mai cred în nu știu ce minune.

Dar totuși s-a trecut și hoarda

Și ei uimiți de verticală

Pornesc să reînceapă garda

C-o față artificială.

Fraze mărețe nu-s compuse

Cu semeție de cunună:

„Da! Cântecele ne sunt duse,

Dar iar nădejdile s-adună!”

Victor Bragagiu