Primii fulgi

Sfioasă ninsoarea în teamă

Şi-n stele mărunte s-apleacă

S-atingă frunzişul de-aramă

C-uimire şi numai oleacă.

De parcă i-i groază că fulgii

Perfectul vor frânge cu-atingeri

Cum şoapta fierbinte a rugii

Uscatele buze ar frige.

Ea stă gânditoare-n odăjdii

Din limpede-argint şi din aer

Cu tot străveziul Nădejdii

Ţesut printre fire de caier.

Şi nu poate să înţeleagă

De ce soarta sa o aduse

S-atingă minunea întreagă

Cu auru-n straie hinduse.

Când ea să gândească nu poate

C-ar fi pe o clipă în stare

S-acopere frunze roşcate

Cu palide vrăji de ninsoare.

Trecând uşurică pe-alături

De pomi, le şopteşte-o poveste

Că până la grele omături

Mai este-ncă vreme... mai este...
Victor Bragagiu  

Pastel

Luna seamănă pădurea

Cu scântei de raze frânte

Și un fulg venit de-aiurea

Vrea–n lumină să se-mplânte.

Arborii lucesc cu-arginturi,

Țurțurii mărunți răsună

Și în rimele din vânturi

S-aud versuiri de Lună.

Tihna le devine foaie

Și lucirile o scrise

Cu ecou de pălălaie

De ninsoare și de vise.

Fulguirea e uitată

Printre umbre violete

Fulgul numai cată, cată

Declamații mai încete.

Să le prindă în uzoare

Cu-aur strânse și-mbinate

Cu-amintirile de Soare

Ce trec umbre leșinate.

Ca clipirile din gene

El atinge dreaptă, stângă

Și în legea de troiene

Zborul însfârșit să-nfrângă.

De un loc prins ca în sală

Încărcată în auzuri

Cu-atmosfera triumfală

Înmuiată de cobuzuri

Stând departe de la multe

Plin în timpul dalb de iarnă

Liniștea să o asculte

Luna ce cu note-o toarnă.

Victor Bragagiu

Prima furtună

Trecură stoluri de cocoare

Din undeva spre înainte,

Pieriră frunzele cu aripi

Ca nesperatele cuvinte.

Și au rămas țepoși doar brazii

Ce vor să-și apere verdeața

Când cu tabunuri vin nomazii

Împrăștiind neaua și gheața.

Iar ceilalți arbori...bieții...bieții...

Prinși în furtuna galopândă

Cu brațele-n zadar ca bețe

Vor prin copite să le-ntindă.

Dar prea e zbuciumul ninsorii

Și zvârcolirea vijeliei

De au uitat și toți cocorii

Și existența veșniciei.

Doar li se pare: Iată...Iată...

Va prinde creștetul pământul

Ca pe o pasăre lăsată

Înaltul ce-a pierdut și cântul.

Sfârșitu-i înclină în jale

Mătăniile să le-adune

Și doar inele anuale

Mai cred în nu știu ce minune.

Dar totuși s-a trecut și hoarda

Și ei uimiți de verticală

Pornesc să reînceapă garda

C-o față artificială.

Fraze mărețe nu-s compuse

Cu semeție de cunună:

„Da! Cântecele ne sunt duse,

Dar iar nădejdile s-adună!”

Victor Bragagiu

Boris Pasternak

Înghețuri

Soarele-n pâcla doar trezită

Stă ca un stâlp de foc în fum,

Ca într-o poză spălăcită

Cred că și eu arăt acum.

Cât n-a ieși din ceață bine

S-arate lacul luminat

Nu m-or vedea pomii pe mine

Pe malul meu îndepărtat.

Un trecător mirări doar iscă

Ascuns în neguri fără glas,

Gerul a prins piele de gâscă,

Ca rujul aerul e fals.

Pășesc pe drum de promoroacă

Ca pe-așternut de rogojini

Sătul pământul este dacă

Frig e-n cartofi și rădăcini.

1956

Traducere V.Bragagiu

Boris Pasternak

După întrerupere

Acum trei luni în urmă-au dat

Primele vifore-n zăpadă

Și cotropiră înfuriat

Neocrotita mea livadă.

Atunci în minte socotii

Din zăvorârea-nsingurării

Cu, despre iarnă, poezii

Voi umple-albumul primăverii.

Dar fleacurile-au năvălit

Ca-n munți lavine de omături

Și, iarna, cât n-am socotit,

Trecu jumate pe alături.

Atunci, de ce, am înțeles

Ea din ninsorile buiestre

Rupând cu fulgii bezna des

Trăgea cu ochii prin ferestre.

„Grăbește-te!” spunea ca-n gând

Cu buze-albite-n ger sălbatec,

Iar eu, creioane ascuțind,

Glume făceam neîndemnatic.

La masă cât pe vise pus

Mă mângâiam c-o amânare

Precum veni iarna - s-a dus

Greoilor avertizare.

1957

Traducere Victor Bragagiu   

Luceafărul durerii

În mijlocul de iarnă și de frig,

În centrul căsăpirilor de Țară,

Într-un popor retras de la câștig

A răsărit în grai o primăvară.

În lumea năpădită de artiști

A încercat o floare să ne vină,

Dar noi o ascultam atât de triști

C-o umbră a-nvelit-o de lumină.

Și în parfumul florilor de tei

Pe lacul risipirilor de Lună

Stele ca ochi albaștri de femei

În văz de îngeri razele-și adună.

În basmul melodiei de cuvânt

Plecau din care păsări călătoare

Se legăna un codru de argint

Încărunțit de lacrimi și plecare.

Din ce povară oare ni s-a dat

Să știm în întristare frumusețea

Ori, poate, singuri noi ne-am blestemat

Că socotim frumoasă doar tristețea.

Durerea unui neam de veci s-a strâns

Și tescuită-ntreagă-n poezie

În noapte ca Luceafăr s-a aprins

Să ne vedem mâhnirea noastră vie.

Ne freamătă necuntenul amar

El din înalt peste-amăgiri buiece,

Iar noi oftăm de-o viață în zadar

Și chinul nu dorește să ne sece.

Privirile le semănăm pe jos

Cu-acordul supușeniei de spice

Doar versul lui atât de dureros

Mai poate ochii noștri să-i ridice.

Dar cade iar Luceafărul de sus

Ca lacrima scăpată-n suferință

Și plânge-n noapte cu un glas răpus

În inimile noastre-o mioriță.

Victor Bragagiu