Cad poeziile

 

 

 

Cad poeziile din brațe

Cu file veștede, boțite

Și nu mai pot să își înalțe

Puterile în noi cuvinte.

 

Ninge cu versuri și cu pace,

Cu sufletele scrise-n pagini

Pe care tot au scris copacii

Cu visele și cu imagini.

 

Cu răsărituri și apusuri,

Cu stele, Lună și cu Soare,

Cu plinătăți și neajunsuri,

Cu întuneric și cu zare.

 

Mai strigă aripile rime

Vâslind spre țările ce încă

Păstrară timpu-n prospețime

Pe-ncremenirile de stâncă.

 

Dar cad ca foile și zorii

Mai plumburii în clipe mute

Că se pierdură cititorii

Pe cărărui în ierbi crescute.

 

Cuvinte-n slove de poveste

În doruri nu se mai repetă

Și lumea tot mai rece este

Și-n inimă tot mai discretă.

 

Nu se aude veșnicia

Într-o cădere moale, slabă

Și tot mai moartă Poezia

Se-ndreaptă înspre iarna albă.

Victor Bragagiu