Limba mea

 

 

 

M-a purtat prin țări străine

Soarta mea pățită-ntreagă,

Limba doar a fost cu mine

Ce-mi cânta încă din leagăn.

 

De-mi era iadul cu raiul,

De-mi era amiază, noapte

Mă dureau bunei cu graiul

Morți în patruzeci și șapte.

 

Eram undeva, aicea,

Că în moarte, că în viață

Numai vorbele bunicii

M-ocroteau cu vreo povață.

 

Toată ziua-n altă limbă

Risipindu-mă, în noapte

Mi-ascundeam ființa strâmbă

Să-mi gem limba pe-nfundate.

 

Mi-i pocită pentru unii,

Învechită pentru alții,

Dar cu ea ajung la bunii

Exilați prin constelații.

 

Tot cu ea-mi ascult părinții

Duși și ei de la cuvinte

Și spun slovele Credinței

Veșnicului meu Părinte.

 

Alte graiuri vor să știe

Copilașii mei cu sete,

O-nțeleg și pe soție

Cu-altă spusă pe-ndelete.

 

Îmi văd zicerea-n poezie

Înflorită toată-n rime

Cătând sensul de vecie

În pulsări de prospețime.

 

Vreau să fie mai bogată

Cu-alte vorbe și-n citanii

Regăsesc ce-au spus odată

Decebalii și Ștefanii.

 

Și doar inima-mi sărmană

Nici nu spune, nici grăiește

Veșnic sângerândă rană

Bate, bate românește.

Victor Bragagiu