Ninsoare de Crăciun

 

 

 

E-aşa tăcere că auzi

Cum apa-n râu îngheaţă

Şi își blestemă fulgii uzi

O prăbușire-n viaţă.

 

Idealitatea lor de-argint

Scrâşnind în lut se frânge -

Gemândul dor de pe pământ

Zboru-n văzduh deplânge.

 

Se simte-al deznădejdii pas

Din soarta iar înfrântă,

Visarea crailor în glas

Şi îngerii ce cântă,

 

Durerea norului de sus

Când fulgi şi fulgi noi pierde...

Aud venirea lui Isus

Și inima-mi cum crede.

Victor Bragagiu

Melodie de seară

 

 

 

Melodia de chindie

Scrisă fără de penele

Inima mea străvezie

O gătește pentru stele.

 

În culori nebune-o împle

Că ea freamătă mesteacăn

Doar argintul de pe tâmple

Poate numai ca să tacă.

 

Se petrec pe-alături clipe

Fâlfâinde și în zboruri

Lăsând penele să țipe

Neputința-n viitoruri.

 

Aduc liniștea acasă

Așezând-o la fereastră,

Iară bolta luminoasă

Încă-ngăduie albastră.

 

Dar se stinge azuriul

Lin, treptat, fără durere,

Izbucni portocaliul

Pentru ultima putere.

 

Apoi stingerile-ncete

Șterg culorile din zare

Că-s acorduri violete

Ori sunt notele de Soare.

 

Înțeleg că-n pasiune

Sufletul ar vrea să strige,

Dar îl rog cu cele bune

Să asculte maci în sânge.

 

Căci și-or pierde din petale

Perindându-și înflorirea

Când cu gândurile-agale

Plăsmui-voi amintirea.

 

Peste mine-or să-nflorească

Miturile-n constelații,

Avântarea-mi omenească

Vise va trimite-n spații.

 

Să culeagă sau să pască

Din cuvintele bătrâne

Împletite ca o pască

Și legate cu suspine.

 

Obosită să se-ntoarcă

Cobiliță încărcată

Să simt că în viață parcă

Mai trăiesc încă odată.

Victor Bragagiu

Prin vreme târzie

 

 

Miroznă-abruptă și amară

Din frunze-n bronzuri și arămuri

Și seara-i toamnă, toamna-i seară

Pe ale timpurilor țărmuri.

 

Vremea o curbă face lină

Cotind în țara de arginturi

Printr-o lumină cristalină

Din plasele de anotimpuri.

 

Pare-un sfârșit, dar nu se-ncepe

O noutate-n răscolire

Doar visele-n galop de iepe

În herghelii se trec prin fire.

 

Nu pot în rând să fiu cu ele,

Să le ajung - sunt parcă-n mreje:

Cad din copaci și ceruri stele

Și avântarea mi se șterge.

 

Pășesc încet ca pe alee

Pe galaxii de constelații

Ce nu pot toamna să mi-o ieie

Din circumspecte ecuații.

 

Parcă-aș ieși din ea și singur,

Parcă mă-nfund în ea cu-ntregul,

Fulgi foarte rari au prins să ningă,

Iar eu mă simt ca sacrilegul

 

 

Ce a-ncălcat ceva ce nu e

Admis în legea înălțării

Și nu i-i dat ca să supuie

Mersul pe valurile mării.

 

Și toamna-i seară, seara-i toamnă,

Însă minuni nu mă mai miră,

Nimic fiindcă nu mă-ndeamnă,

Doar mai trăiesc căci se respiră.

Victor Bragagiu

Oaspete-n copilărie

 

 

 

Cum aș vrea să vină iarăși

Ziua c-ochii de cireșe

Când cântările de vară-și

Vor tot cerul să înfeșe.

 

Ciocârlia dorul pierde

După trilul său întruna

Și-n împărăția verde

Florile își pun cununa.

 

Drum de vară până-n seară

Mi-au poftit tălpile goale

Printre fire de năgară

Leagănând argintul moale.

 

Zâmbetele linărița

Cu-aurul și-a pus în gură,

Pitpalacul prepelița

Îl pulsează prin căldură.

 

Boarea largului de stepe

Curge nu se știe unde

Nu pricep de când începe

Precum și-ncotro pătrunde.

 

Arșița se joacă valuri

Mai departe de privire

Orice țel de idealuri

Uit cu ținte de iubire.

 

Doar pășesc căci se pășește,

Doar trăiesc căci sunt în viață,

Iar cicoarea albăstrește

Cu priviri de dimineață.

 

Libertatea îmi aleargă

Pârjolită și desculță...

Doamne, lumea ce e largă

Slobodă când se pronunță!

 

Rup zăbrelele urbane

Evadatul de cetate

Încălțările orfane

Au rămas cu guri căscate.

 

Tălpile-mi uitând pământul

Și-l aduc acum aminte

Chiar de uneori le-nghimpă

De mă fulgeră prin minte.

 

Dar sunt liber, liber parcă

Cel puțin ating o stare

Care sinceră încearcă

A trăi puțin cu Soare.

 

Să îmi risipesc povara

Ca lichenii ce mă împle...

Ei, și ce dacă năgara

Se-ncurcă-n argintul tâmplei!..

 

Ani și săptămâni nu-mi număr

Prin oraș tușind a boală

Cu adidașii pe umăr

Merg pe-asfaltul numai smoală.

 

Un șofer frână un pic cu

O mașină arătoasă:

„De acasă vii, nenicu!”

„De acasă, de acasă!!!”

Victor Bragagiu

Brumărel

 

 

 

Eternități de frunză

Freamătă file, file,

Iar vremea se amuză

Trecându-le prin zile.

 

Ieri doar în primăvară

S-au desfăcut cleioase,

Iar astăzi ninge-afară

Cu-arame ofticoase.

 

A vieții melodie

Din vara minunată

Le scrise-o poezie

Pe foaia lor curată.

 

E-o trecere prea iute

Ca o bătaie-n gene

Și cad pe întrecute

Poemele-n troiene.

 

Au fremătat o viață

Dorindu-se ca aripi,

Ci iată-n flori de gheață

Pământul le răsare.

 

Căderea nu-i cununa

Că-i tristă, că-i ferice:

„Eu zbor!” - își strigă una...

„Eu cad...” - alta își zice.

 

Pe un covor de vise

Ce nu mai poartă-avântul

Uitate ori înscrise

Doar le foșnește vântul.

 

Tristă pe-alee trece

Cu Dragostea-n durere

Toamna-n voalul rece

Vrând să le dea putere.

 

Le-adună la belșuguri

De dumitrițe-n brumă

Și seamănă cu muguri

Speranțele din urmă.

Victor Bragagiu

Pastel de toamnă

 

 

 

Stihuiri autumnale

Cine vă va pune prețul?

Pe oftările din vale

Desenați letopisețul.

 

Curge aur și aramă,

Sună bronzu-n zvon de purpur

Cum pot în această gamă

Să fiu trist ori să mă supăr?

 

Iar dacă-s mâhnit de viață

Care trece tren pe șine:

M-am trezit de dimineață,

Ci-am uitat să beau lumine.

 

De-asta umblu cu nimica,

Când  pastelurile toamnei

Doar îmi cresc în mine frica

Neîncrederii în oameni.

 

Însă deșteptat de zorii

Înfloriți bujori în zare

Citesc ritmuri  ce cocorii

Le scriu pe-azuriu cu aripi.

 

Nu mă zgribulește frigul

Brumărelului din șesuri -

Ascult gâștele ce-și strigă

Despărțirea lor în versuri.

 

Și nici inima nu-mi geme

Strânsă-n umbre imprecise

Coloratele poeme

Mă încântă-n arbori scrise.

 

Căci atâta poezie

Sună-n jurul meu acuma

De  pornește-n veșnicie

Troscăind din oase huma.

 

Sunt o parte din pastelul -

Poate-o literă ori rimă,

Fir subțire în penelul

Pânza toamnei ce animă.

 

Mic detaliu scos din lege

Pentru a-mplini pictura

Dumnezeu când îl alege

De-a-și  semna  iscălitura.

Victor Bragagiu

Ruguri tomnatice

 

 

 

Ninge-n jurul meu cu pace,

Aerul e în tăcere,

Dar ca flăcări toți copacii

Ard în toamnă și-n durere.

 

Vremea-nhață ca o hidră

Pomii numărând secunde,

Scapă frunze în clepsidră

Adunându-le în unde.

 

Simt schimbările spre rele

Și că n-oi putea degrabă

Să-mi topesc din Soare, stele,

Umbra-n umbrele de arbori.

 

Fulguiesc file postume

Scrise de-anonimi în vară,

Nu-nțeleg pe care-anume

S-o citesc ca-n prima oară.

 

În buchet adun o carte

Inimi, aripi, stele - pagini,

Dar nu știu în care parte

Să găsesc chei peste margini.

 

Timpul trece pe alături:

Să-l opresc așa mi-e frică

De mă târâie-n omături

Cu avânturi și nimică.

 

Îmi văd umbra mea prin urme

Parcă le-ar culege-n sine

Calea mea ca să o curme

De prin ningeri de lumine.

 

Mă întrec în trapuri friguri

Că mă pierd în sinonime

Cel mai singur dintre singuri,

Cel mai nimeni dintre nimeni.

 

Risipesc rime din vise,

Ritmul este tot mai veșted

Prin poeme-n aur scrise

Umbra mea chindie crește.

 

Parcă o întinde-apusul

Soarele când se îneacă

Și nu știu unde răspunsul

Inimii poate să treacă.

 

Sună bronzurile-n foaie

Ori arama se întâmplă,

Toamna creștetu-mi înmoaie

În argint până la tâmplă.

 

Trec pe margine de cercuri

Anuale și-n tulpină -

Ard copacii toți în flăcări

Gheața nu e mai puțină!

 

Soarta-mi fără vis și voce

După văz vrea s-o apuce,

În Speranță doar bobocii

Gânguresc naivi ca pruncii.

 

Mă uimesc c-aud de viață

Din mâhniri și din amaruri

Rătăcit din toamnă-n ceață

Printre jilave pojaruri.

Victor Bragagiu

Prin aur veșted

 

 

 

Prin aur veşted şi aramă

Păşeşte Anotimpul rece,

Iar ceaţa zarea o destramă

Şi orizontul îl petrece.

 

Secundele se strâng în bulgări

Ca de zăpadă azurie.

Ca vise-albastre de călugări

Codrul se trage-n sihăstrie.

 

Ci dintr-o liniştire sfântă

Uitând de orişice problemă

Să vadă perle cum s-avântă

Lebede - boltei diademă.

 

Şi cum se duc cu zboru-n Soare

Pe cărărui aeriene

Căci nu le-ajunge, cum se pare,

Aur atâta din troiene.

 

Ce-l vor nu pentru importanţă,

Dar sufletul să lumineze

Crescând în cer ca o Speranţă

Fără de viaţa-n paranteze.

 

Nu-i o fugire ori o goană

E doar o cale... cale lungă,

Iar ceaţa tremură bălană

De parcă vrea să le ajungă.

Victor Bragagiu