Prin vreme târzie

 

 

Miroznă-abruptă și amară

Din frunze-n bronzuri și arămuri

Și seara-i toamnă, toamna-i seară

Pe ale timpurilor țărmuri.

 

Vremea o curbă face lină

Cotind în țara de arginturi

Printr-o lumină cristalină

Din plasele de anotimpuri.

 

Pare-un sfârșit, dar nu se-ncepe

O noutate-n răscolire

Doar visele-n galop de iepe

În herghelii se trec prin fire.

 

Nu pot în rând să fiu cu ele,

Să le ajung - sunt parcă-n mreje:

Cad din copaci și ceruri stele

Și avântarea mi se șterge.

 

Pășesc încet ca pe alee

Pe galaxii de constelații

Ce nu pot toamna să mi-o ieie

Din circumspecte ecuații.

 

Parcă-aș ieși din ea și singur,

Parcă mă-nfund în ea cu-ntregul,

Fulgi foarte rari au prins să ningă,

Iar eu mă simt ca sacrilegul

 

 

Ce a-ncălcat ceva ce nu e

Admis în legea înălțării

Și nu i-i dat ca să supuie

Mersul pe valurile mării.

 

Și toamna-i seară, seara-i toamnă,

Însă minuni nu mă mai miră,

Nimic fiindcă nu mă-ndeamnă,

Doar mai trăiesc căci se respiră.

Victor Bragagiu