Sunt Om

 

 

 

Motto: Nu știam ce minune e să fii Om,

 până când savanții nu m-au prefăcut în animal.

 

În depărtări împădurite

Din înserări atinse-n ceață

Apar chemările smerite

Ce mă invită-n altă viață.

 

Privesc ca la-nceput de cale

Spre zările tremurătoare

Când ziua cu picioare goale

Pe drum se duce la culcare.

 

Și mă întreb fără de teamă,

Doar cu un pic de fâstâcire

Unde și oare ce mă cheamă

Într-un exotic de neștire?

 

Mă țin de traiu-mi care este -

Îl știu, îl pipăi în cunoașteri

Și n-am dorință de-o poveste

Abstractă ca să prindă nașteri.

 

Realitatea mea precisă

Mă mulțămește și mă-ndeamnă

Să cred o carte care-i scrisă

Și-o nostalgie pală-n toamnă.

 

Sunt insul îmbrăcat în haine

Cu buzunare și cu nasturi

Și nu-mi pierd timpul după taine

Fără solidul cu balasturi.

 

Dar totuși... totuși... înainte

M-apleacă inima întreagă

Și cugete fără cuvinte

Nu vor ceva să înțeleagă.

 

Ca un boboc ce vrea să sfarme

Solzii de mugur cu-nflorirea

Închipuirea mea ce doarme

Aspiră pare-se uimirea.

 

O dragoste numai visată

Prin sfiiciune ce s-ascunde

Parcă mi-ar spune iată... iată...

Doar nu se vede... nu s-aude.

 

Iar primăvara ce se pierde

Prin lilieci și colți de cepe

Îmi zice proaspătă de verde:

„Păcat când noul nu se-ncepe!”

 

Ah, rațiunea mea savantă,

Iar am trădat bazele noastre:

Din existența-mi de pe pantă

Zbor spre pădurile albastre!

Victor Bragagiu

 

 

***Înspre cerul plin în stele

 

 

 

Înspre cerul plin în stele

Tot privesc și nu mă satur -

Chiar și voci de cucuvele

În priveliștea-i se-mbată.

 

Aerul vâscos de mâna

Mea îl simte cum respiră

Își înțese în lumina

Lui nădejdea de porfiră.

 

Luna cu parfum de jale

Cercetează râul care

Vrând s-o care înspre vale

Doar neputincios tresare

 

Și, acoperind cu plușul

Lui cel negru plânsu-n spume,

Îi dă tihna în culcușul

Unui golf uitat de lume.

 

Iar de sus ca o suveică

O stea trage firu-n pânza

Ce-și întinde melopeică

Mulțămirea și osânza.

 

Dar străfundul și-nălțimea

Tot rămân așa unite

Precum plouă prospețimea

De pe crengile-nflorite.

 

Că-necat îs ori cuprins îs

Nicidecum nu pot pricepe

Că un val sau văl mă prinse

Din lărgimile de stepe.

 

Cat și eu ca râul pace

Țărmuită în limane

Unde sufletu-mi ar toarce

Slove-n fire diafane.

Victor Bragagiu

 

Seară cu Poezie

 

 

 

Serile albastre

Pline de-ndelete -

Visurilor noastre

Aripi violete.

 

Parcă liliacul

A-nflorit în zare,

Liniștea debarcă-n

Undele de floare.

 

Velele își lasă

Ca pe-un flag cu-ncetul,

Vorba luminoasă

De-o găsi poetul.

 

Să sculpteze-n rime

Frumuseți nescrise,

Slove-n prospețime

În rânduri de vise.

 

Inimi să încânte

Cu poemul serii,

Oricine să cânte

Zborul primăverii.

 

Ca-n noi să-nflorească

Fragede petale,

Viața omenească

Să nu geamă-n jale.

 

C-azi e prea săracă,

Că-i așa urâtă

Și i-i dat să treacă

Sură și-amăgită.

 

Ci din nou să simtă

Proaspăta-nflorire

Că nu trece timpul.

Că este Iubire.

Victor Bragagiu

Zvon de primăvară

 

 

 

Pe-ale timpurilor spume

Și-ale vânturilor ruguri,

Peste troița din culme

Gâște vin în vremi de muguri.

 

Glasurile sunătoare

Ele-n primăvară toarnă

Parcă au adus din zare

Înălțările de goarnă.

 

Care ne-ar vesti și nouă

Zăboviți în raze-nfrânte

Că ne vine-o vreme nouă

Cu-nvierea să ne-ncânte.

 

Cu-aripioare de petale

Și cu zbaterea de fluturi,

Cu-nfloriri de brațe goale

Înspre dalbele săruturi.

 

Ca să credem că nu toată

Viața-i numai dor ce pleacă,

Dar mai bate pe la poartă

Și norocul câte-oleacă.

 

Și răspunsul se întoarce

De la visele trimise

După împliniri de pace

Și-orizonturi nedescrise.

 

Să nu ne-nvățăm tristețea

De-a ne fi obișnuită,

Însă-n inimi tinerețea

S-o trăim nețărmurită.

Victor Bragagiu