În miroznele de noapte
Liniștirea vrea să-ncapă
Precum unduiri de șoapte
Se preling pe-unde de apă.
Iar alături se înnoadă
Fremătările de sălcii
În curbura de arcadă
Și-n întinsul lin al păcii.
Curg miresmele de stele
Pe-aerul vâscos de miere
Cu un vag de acuarele
Și parfum de conifere.
Luna fața sa domoală
Și-o tot tremură pe baltă
Unde o tihnire goală
Stă sfioasă și înaltă.
Adierile încurcă
Fire gingașe, senine
De la caierul din furcă
Zâna nopții care-o ține.
Iz de flori deabia deschise
Se-mpleti c-un val de stufuri
Cu zefire imprecise
Și ecouri de nădufuri.
O-așteptare parcă-n viață
Ar dori să îmi arate
Simpitatea cum măreață
Poate fi-n imensitate.
Și o vreme-obișnuită
Că eu n-aș lua-o-n seamă
Înspre-o cale infinită
Din banalități mă cheamă.
Nu mă-ndrept după visare
Să-mi propună vreo poveste:
Larg mi-i că în piept mă doare
În firescul care este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu