Dalbă liniște

Dalbe liniști de petale

Care cad din ler și lamuri

Ca să prindă bezne goale

În surâsul de țarțamuri.

Alicind prin întuneric,

Încurcându-se prin brațe

Au sculptat tablou himeric

Peste vise și speranțe.

În tihnirile din stradă

Că se-aud numai pereții

Poate-auzul ca să vadă

Cum se construiesc nămeții.

Cerul parcă în ospețe

Se coboară să ne știe

Ca-n durerea de tristețe

Să-nflorească armonie.

Noi întâmpinăm venirea

Copilași lângă ferestre

Ca să anunțăm Iubirea

În banalități terestre.

Credem iar aprins că basme

Ar cuprinde adevăruri,

Iar afară că fantasme

Sau că stele vin din ceruri.

Victor Bragagiu

Li Tai Pe

Masul în schitul părăsit

Sihăstria cea pustie

De pe pisc mi-a dat hodina;

Ceru-aici e-alături mie

Că pot să-l ating cu mâna.

Nu-ndrăznesc să spun în noapte

Un cuvânt și gurii mele

Să nu tulbur și cu șoapte

Pe sihaștrii de pe stele.

Traducere V. Bragagiu

***În orice toamnă

În orice toamnă, în Brumar

Din cer s-aud gâște mai rar

Și frunze mai puține cad,

Iar rugurile ard și ard.

Este mai gol și mai pustiu.

În orice toamnă e târziu

Cum e o seară ce s-a stins,

Cum e o soartă care-a nins,

Cum e o iarnă-n început

Când s-a-nălbit cleiosul lut

Prinzându-se iar de picior

De simți cum morțile îl dor;

Și glasurile mute cum

Rămân în urmele din drum,

Și vremea în genunchi prin glugi

Înțese firele de rugi...

În orice toamnă, în Brumar

Plâng după stoluri ochii iar

Și geme cugetul incert

Că viața poate-i un deșert...

Victor Bragagiu

***Ninge legănat

Ninge legănat și moale

Din tăcere în tăcere

Ca oftatul plin în jale

Căzător fără putere.

Parcă timpul scapă vreme

Printre degete-nghețate

Și se teme, și se teme

Pentru vise sfărâmate.

Ca-ntrebarea mută cerne

Fulguirea-n nerăspunderi

Rostogolul pe troiene

Stele cad în orișiunde.

Eu le prind în palme zborul

Ca pe sorți ori ca pe fleacuri

Socotind cu fulgii dorul

Și secundele din veacuri.

Mi se pare-atât de simplu

Să-mi opresc în tihnă mersul

Măsurând cu vise timpul

Și în palme Universul.

Victor Bragagiu

Vatră

De pe cupola înserării

Picură tihne violete

Și avântarea depărtării

Se stinge-n ele pe-ndelete.

Ecou ușor de curcubeie

Mai tremură leger pe zare

Ca după curba de moschee

Prelungul glas de stol dispare.

Ornicul vremii nu mai bate

Împotmolindu-se-n tăcere

Și numai frunzele uscate

Mai toacă fără de putere.

Din alicirile senine

Nădejdile parcă se lasă

Și eu de undeva în mine

Revin ca un pribeag acasă.

Parcă aș vrea să vin, dar nu e

Inima încă-ncredințată

Trăgându-se ca să supuie

O taină tocmai scăpătată.

Când se părea că doar o clipă

A mai rămas până la vise

Atunci bătaia de aripă

La jumătate se oprise...

Din altă parte – o mâhnire

Ca o gutuie pe fereastră

Mă cheamă cu nehotărâre

Cu voce lină și albastră.

Să vin din lumi necunoscute

Cu margini iar și iar avide

Lângă perdelele tăcute

Ce mă privesc așa timide.

Căci ce pot ele să-mi propună

Decât doar să astupe-o noapte

Să nu răcesc în frig de Lună

Și-n auriul ei de moarte.

Victor Bragagiu