* * * - Boris Pasternak

Nimeni nu va fi acasă

Doar amurgul. Și s-a stins

Ziua iernii luminoasă

Lângă storul larg deschis.

 

Numai aliciri piezișe

De moi stele-n cerul mic

Doar omăt și-acoperișuri

Și mai mult nimic... nimic...

 

Iar chiciura linii curmă

Și în mine iar te cerni

Tângă de un an urmă

Și durerea altei ierni.

 

Și iar vrea să mă apuce

Un păcat pitit în gând

Geamul cum apasă-n cruce

Vina lemnului flămând.

 

Pe neprins, pe draperie

Năvăli tremur ușor

Pășind tihna străvezie

Intri tu ca viitor.

 

Tu vei sta în ușă toată

Dalbă, simplă ca-n trecut

În văl limpede-mbrăcată

Fulgi din care s-au țesut.

1931

Traducere V. Bragagiu

Crezând pornirea în minune

Eu mă deștept în dimineață

Încă-amorțit de-al nopții ger -

În fremătările de viață

Mă cheamă larguri și un cer.

 

Poate că nu pot a-nțelege

În care parte m-am pornit:

Înspre arama după lege

Ori  înspre țara de argint.

 

În nerăbdare mă așteaptă

Obstacole fără de dor,

Iară  la inimă, în poartă,

Am doar speranțele de zbor.

 

Se trece apa-n dalb de  floare

Ca roi de fluturi vise trec -

Din alergarea-mi după Soare

Înspre crepuscule m-aplec.

 

Se schimbă frunze ca și zile

Și zile-nmuguresc din nou

M-aș vrea un centru de idile

Pe al bucolicii tablou.

 

S-alerg prin țesături de raze

Necontenit și însorit

Și-n vântul ce îl scapă brazii

Să fiu doar veșnicul venit.

 

Doar, uneori, priveam spre seară

Cu ochi de cerb prins în săgeți

Țipând prin pietrele de moară

Întemnițarea-ntre pereți.

 

Din basmul limpede-al tihnirii

Treceam cascade de cristal,

Dar zbuciumările trăirii

Strânse-s de-amurgul triumfal.

 

Cum nu doresc drum mai departe

Prin mozaicul pământesc

Sub aripă mă trage-o noapte

Ca sufletul să-mi odihnesc.

 

Crezând pornirea în minune

Nu mă gândeam dintre culori

Că ziua-mi totuși va apune

Să mă-ntâlnească iar în zori.

Victor Bragagiu