Ningerea-nserării

 

 

 

În priviri de geamuri

Dă puf alb cu-ncetul

Mai închise-s ramuri,

Mai deschis omătul.

 

Parcă vor să intre

Fulgii de afară

Când amurgul printre

Strâmbe crengi coboară.

 

Simt mai mult cu văzul

Creșteri de troiene,

Cum sporește crezul

Tremurândei ierne.

 

În tăcerea moale

Pe-unde de zăpadă

Visurile goale

Purcedeau să cadă.

 

Că în suflet doare

De așa pustie...

Lâncedă ninsoare,

Ningere târzie.

 

Rătăcit în sine

Ca furnici în miriști

Pierd și pierd lumine

În muțeli de liniști.

 

Iară iarna paște

Turmele ei dese

Și porni a naște

Curbe înțelese.

 

Că le prind în minte,

Le cuprind cu duhul

Pipăind cuminte

Seara și văzduhul.

 

Doar nu dau de zarea

În amurg pitită...

Iar și iar ninsoarea

Cade liniștită.

Victor Bragagiu