Ninge-n jurul meu cu pace,
Aerul e în tăcere,
Dar ca flăcări toți copacii
Ard în toamnă și-n durere.
Vremea-nhață ca o hidră
Pomii numărând secunde,
Scapă frunze în clepsidră
Adunându-le în unde.
Simt schimbările spre rele
Și că n-oi putea degrabă
Să-mi topesc din Soare, stele,
Umbra-n umbrele de arbori.
Fulguiesc file postume
Scrise de-anonimi în vară,
Nu-nțeleg pe care-anume
S-o citesc ca-n prima oară.
În buchet adun o carte
Inimi, aripi, stele - pagini,
Dar nu știu în care parte
Să găsesc chei peste margini.
Timpul trece pe alături:
Să-l opresc așa mi-e frică
De mă târâie-n omături
Cu avânturi și nimică.
Îmi văd umbra mea prin urme
Parcă le-ar culege-n sine
Calea mea ca să o curme
De prin ningeri de lumine.
Mă întrec în trapuri friguri
Că mă pierd în sinonime
Cel mai singur dintre singuri,
Cel mai nimeni dintre nimeni.
Risipesc rime din vise,
Ritmul este tot mai veșted
Prin poeme-n aur scrise
Umbra mea chindie crește.
Parcă o întinde-apusul
Soarele când se îneacă
Și nu știu unde răspunsul
Inimii poate să treacă.
Sună bronzurile-n foaie
Ori arama se întâmplă,
Toamna creștetu-mi înmoaie
În argint până la tâmplă.
Trec pe margine de cercuri
Anuale și-n tulpină -
Ard copacii toți în flăcări
Gheața nu e mai puțină!
Soarta-mi fără vis și voce
După văz vrea s-o apuce,
În Speranță doar bobocii
Gânguresc naivi ca pruncii.
Mă uimesc c-aud de viață
Din mâhniri și din amaruri
Rătăcit din toamnă-n ceață
Printre jilave pojaruri.
Victor Bragagiu
